Crema

Alo... Ce?!... Nu, iubire, îți spun sigur că n-am ars niciodată de viu... A, tu zici de atunci când m-ați purtat voi la crematoriul care m-a redus la cenușă? Păi asta s-a întâmplat abia după ce murisem... Da, sigur că mai aveam unele zvâcniri ale sistemului nervos în timp ce sfârâiam, dar îmi pierdusem de mult felul... Da, normal că puteam să cer îngropăciune și să aștept cuminte să putrezesc, dar n-am mai avut răbdare. Era aiurea să mai trăiesc puțin după moarte, pe interior, și să mă apuc atunci să-mi fac ordine în haos, când proteinele mi s-ar fi descompus rapid, într-o veselă dezordine... Știind că reconstrucția n-ar mai fi mers și că cel mult aș fi opus o rezistență tot mai slabă Sfintei Neființe, care m-ar fi divizat până ce m-ar fi stăpânit și m-ar fi reintegrat în Sinele Universal... Așa că de-aia am ales să ard. Dar de viu, niciodată.