Doftorate (Prostia omenească)
Ion s-a născut la țară și a copilărit sub nuc, în cireș, pe prispă, prin coteț, sub vie, cu vaca, la gârlă, printre căpițe etc. El a observat de mic cum consătenii săi se îmbătau și, după un chef mare, vreunul se apuca să bolească rău. Ba chiar uneori să moară. Și a mai observat că oamenii din satele vecine nu crăpau cu atăta repeziciune și în număr atât de mare de la băutură. Doar în satul lui sălășluia un spirit urât și hain, care ucidea fără milă, fără să-i cruțe nici măcar pe tinerii cei mai vânjoși.
Ion a fost mereu măcinat de problema asta. Nu bea el atât de mult precum ceilalți, dar, din când în când, o mai pățea. Odată i-a fost mai rău ca niciodată, iar când s-a trezit a realizat că aproape nu mai vede cu un ochi. Atunci, povățuit și de bunicul său care orbise încă din tinerețe, se hotărî să iasă din haznaua aceea.
De cum i s-a maturizat mustața, Ion a plecat la capitală ca să facă școale și facultăți și mașterate și doftorate și tot felu'. Anii de studii l-au transformat într-un om cu altă perspectivă asupra vieții, dar de rădăcinile sale nu s-a rupt niciodată. Dorința de a face bine oamenilor care i-au marcat copilăria și adolescența îi era mai puternică decât nevoile sale de apartenență la valorile lor. Îi percepea ca pe niște victime ale lipsei de informație, a unei forme letale de ignoranță care producea multă suferință și tragedie inutilă.
Întors la frații săi, el încercă să le explice ce înțelesese din școală, că țuica lor conținea un parazit numit alcool metilic. Că alambicul e așezat strâmb și de-aia mustul bun se scurge, iar cel veșted rămâne, și că astfel se contaminează țuica cu otravă. Erau de făcut niște ajustări minore, dar care ajungeau să schimbe întreg procesul de producție. Deci era nevoie să se scrie peste tradiție.
Sătenii s-au uitat la chiorâș ls dănsul și l-au întrebat pùtin jenați:
– Băiete, ce nu-ți convine la țuica noastră? Ia sama ce votbești! Țuica e sângele nostru, ne încălzește iarna și ne bucurește vara... Io te știu de mic, mereu erai contra, că aia nu-i bine, că...
– Păi stați așa, sătenillor, că e grav! Oamenii mor dacă nu așezați alambicul simetric.
– Nu, băiete, la noi nu se face așa. Noi îl înclinăm spre stânga. De unde ai venit tu cu ideea asta, să stea drept?
– Păi am fost la școale și facultăți și mașterate și doftorate și tot felu'.
– Deci clar n-ai auzit de la noi de așa ceva. Noi facem țuica cum știm noi din moși strămoși. din prună naturală cu vierme și cu alambicul așezat într-o rână, nu drept!
– Da, dar frații noștri se îmbolnăvesc și crapă! Nea Gigi a murit în chinuri după ziua nevesti-sii, nea Vasile a fost îngropat după Crăciun, iar nea Fane a orbit de tot. Și nici eu nu prea mai văd cu ochiul ăsta...
– Fiule, oamenii mor când îi cheamă Domnul. Gigi a murit de boală grea, mușcat de câine, ce știi tu... pe Fane l-a otrăvit cu ciuperci nevastă-sa, când a descoperit că o înșela... iar lui Vasile i-o fi făcut noră-sa farmece, că tot satul o știe de vrăjitoare din moși-strămoși.
– Nu e bine, sătenilor! Moartea nu e pedeapsă divină, ci o realitate ce poate fi amânată. Nu există farmece, totul e la voi în cap!
– Băi copile, te-ai dat dracului rău de tot. De-oi avea tu dreptate, murim noi, nu tu. Lasă-ne să ne bucurăm de datina noastră, lăsată de străbuni, căci cu datina lor mergem înainte, nu cu prosteli dintr-astea de-ale voastre, aduse din lume.
– ...
– Și mai e o treabă, băiete. De-o fi să mă duc, o să știu că mi-am făcut-o cu mâna mea. Măcar pot susține în fața Judecătorului că atât m-a dus pe mine capul, să beau metilică de-aia, cum îi zici tu... și nu că m-am lăsat ispitit de lucruri drăcești dintr-ale voastre... precum școale... facultăți... mașterate... doftorate...