La capăt de linie

N-am mai apucat să-i arăt și ei luminile lunii celeilalte. Drumul i s-a terminat și nu mai vedea un altul. A rămas așa pentru o vreme, scăldându-se în lacrimi și durere, fără ca cineva să o poată strânge în brațe ca să-i deseneze altă linie...

Dar, la un moment dat, ea se întoarse brusc către mine și îmi cuvântă fără sfială, pe un ton teatral și grav, ca un vulcan aprins și plictisit să tot erupă:
- Băiatule, e drept că ai nimerit intrarea, dar ți-ai ratat saltul de încredere. Ce mișto! Poate îți va ieși data viitoare, când ne vom naște pisici! Până atunci, hai mai repede să ți-o sug, că mie îmi place tare mult să-ți produc plăcere. Sunt atât de bună la asta încât pot să ți-o produc chiar și atunci când nu ți-o dorești! Ce mișto e că ești din hârtie subțire și te dizolvi repede! Precum sunt toate sufletele pe care le colecționez și pe care le iubesc. Și ce bine mă simt cu voi! Și că pot să vă iubesc chiar și de la distanță și să simplific sfântul concept de iubire atât de eficient, încât mie să-mi fie accesibil oriunde, oricând, cu oricine îmi doresc.

Abia atunci am înțeles că nu mă va aștepta nimeni la capăt de linie. Nimeni care să-mi plângă lacrima și să ne continue povestea, desenând altă linie.

Scriem noi peste... o pulă.