Muza putredă

Azi noapte mi-am îngropat iarăși cadavrul, poate pentru ultima oară. M-am decis să nu mi-l mai scot din mormânt la fiecare câteva zile, așa cum am învățat cândva de la oamenii mari.

Pe vremuri, când ne-am cunoscut, ne jucam împreună până în zori; îmi cerea să-i pun muzică, filme și dureri, să-l ascult cum îl chinuie viața de cavou, iar apoi plângeam împreună până ajungeam să facem sex sălbatic.

Apoi, dimineața, cuprins de scârbă sfâșietoare, ejectam spurcăciunea direct la groapa comună, asta până către seară, când amintirea lui începea deja să-mi pară dragă.

O să-mi fie dor de el, căci ne știm de vreo 20 de ani. Mi-a fost mereu alături la greu, mai mult decât oricine, oricând, vreodată. Doar că pasiunea lui nemăsurată pentru ștreang m-a convins să-l abandonez. Să las mortul mort, căci mortului îi șade bine doar mort. Mai ales că între timp am reușit să cunosc și oameni vii.

Uneori, oamenii mă dor tare. Dar, spre deosebire de cadavre, ei doar mă provoacă, nu pleacă cu bucăți din mine. Viii pot cel mult să-mi dăruiască și apoi să-mi răpească visele. Nu și lumina.

„Pe strada unde miroase a mort etern se luminează zilnic. Obsesiv, dureros, inutil.” (2008)
Abia acum am înțeles de ce. A început muza să-mi pută a viu.

Viața bate hoitul.

La mulți ani, mie!