Ștreangul moare

Cauza unei probleme stă undeva între perspectivă și impresie, între tupeu și traumă, între hedonism și prăpastie.

Dau mai tare volumul și găsesc brusc cauză unică a durerii. Dau și mai tare și spânzur vinovatul. Apoi mă spânzur și pe mine după ce realizez că durerea mea nu e mai presus de a lui.

Altfel cum aș mai justifica trenul care mă tot calcă? Cum mi-aș mai justifica oxigenul consumat dacă nu aș păstra ciclul ăsta, care îmi produce multe lături pe unde trece prin viață? Cum mi-aș mai justifica depresia în fața altora, dacă nu mi-aș mai construi periodic câte un suicid imaginar în care să simt că trăiesc cu adevărat?

Sau punem alt film.

Nu ei îmi sunt de vină. Nici eu nu îmi sunt vină. Nimeni nu e de vină. Nu există vină. E un concept prost, inventat de oameni vechi.

Există cel mult tragedie. Mă uit la ea, mi-o sufăr, îmi plâng vorbele și apoi îmi comit faptele.

Viața mi-e tragedie? E ok. Putea să nu-mi fie viață. Puteam ca nici măcar să nu am de unde muri. Cei mai mulți oameni nici măcar nu știu că nu se vor naște vreodată.

Viața nu îmi e decât tragedie? Atunci avem o problemă. Nu cumva am omis faptele și am căzut în adicția formelor cu prea mult fond?

E treaba mea să-mi creez momente în care să simt că trăiesc cu adevărat, dar astfel încât să mă pot bucura de ele și poimâine, și peste un an, și peste zece. Și fără să fac mizerie în jur. Verbul potrivit este a construi.

Să cinstim ceea ce îmi este. Când nu mi-o mai fi, n-om mai avea ce cinsti.

Dar acum avem.