The amazing opportunity of life

Dacă tot mi s-a acordat extraordinarul privilegiu de a mă naște și a trăi, mi-am dat o poruncă ce poartă un aer religios și mă aliniază la serenitate: să mă iubesc cu demnitate.

Demnitatea este acel ceva a cărei absență generează situații, acțiuni, gânduri și emoții cringe. Care sunt percepute astfel de mine, prin oglindirea mea în mine, dar și cu o subtilă pervertire din partea tribului în care trăiesc.

Deși nu ține de foame, demnitatea are harul de a hrăni prin apropierea de perfecțiunea artistică. Pentru că eu refuz să joc în filme proaste create de mine. Ci cel mult în filmele proaste ale altora, ca experiență în sine, dar și din dorința de a (mă) cunoaște ocazional (în) viziuni cu care nu rezonez.

Toate momentele vii sunt vegheate de un dumnezeu care nu se află niciodată în ceruri, ci în alter ego-ul meu. Un dumnezeu care nu există – căci dacă ar exista, piramida pe care am construit-o s-ar prăbuși – dar pe care am datoria să-l recreez în mine. Și să nu-i mai dau drumul niciodată, căci acolo îmi zace rațiunea de a-mi continua narațiunea.

Dacă Dumnezeu s-ar afla sus, iar eu aș fi cel mic și insignifiant în marea ciorbă de suflete păcătoase, filmul mi s-ar opri. Mi-aș dedica frumusețea stelelor, care sigur ar avea legende mai frumoase de spus decât cele ale unui simplu slujitor.

De ce ai accepta să slujești etern ceva pe care nu tu l-ai creat? Pentru beneficii ulterioare, s-ar zice. Pentru că e mai ușor și mai puțin chinuitor să te înrobești împreună cu alții, decât să fii liber în acea poveste interioară care ți se întâmplă chiar acum, și la a cărei proiecție alb-negru unidimensională mai au acces, în mod indirect, numai criticii romanului încă nescris.

Dar cum poți crea un castel pe o fundație de nisip mișcător, chiar dacă îl poți ridica în doar 5 minute în loc de 5 decenii? Poate prin a-ți imagina nisipul ca fiind fundație solidă. Prin a transforma realitatea într-un fals și a face uz de acel fals. Și a muri de moarte bună înainte ca bumerangul minciunii tale să se întoarcă și să-ți secționeze beregata. Pentru că, printr-o gândire pragmatică, poți avea iscusința de a menține multă vreme în picioare castelul clădit pe nisip.

De ce ar fi mai indecentă, pentru om, creația decât supunerea?