Cioburi

Am început să mă ciobesc din clipa în care am înțeles că voi călători singur dincolo de culoarea răsăritului. Căci muza mea și-a primit aripile de la un curcubeu pictat cu altfel de lumină, sculptat și croit de alții, pe măsura altora, de pe altundeva.

M-am spart în bucăți atunci când cuvintele au început să ne sfideze nerostitele și să se izbească de zidul clădit de noi, între noi. Cioburile se risipeau mai repede decât ne osteneam noi să le adunăm.

M-am făcut nisip de clepsidră atunci când ai desenat băiatul necalificat — cu caricaturi ascultate în alte povești și tratat ca un exponat bizar, desprins dintr-o imaginație animată.

Coarda iluziei se întinde mereu contra realității, până ce plesnește – uneori mai repede și mai senin, alteori împroșcând curcubeul cu noroi de iarnă murdară.