Femeiul de serviciu

Ai insistat că pot zbura. Mi-ai curățat solzii de rugină, i-ai botezat aripi, mi i-ai uns cu seu din unicorn și mi le-ai potrivit bine pe branhii. Apoi te-ai înălțat cu mine în spate și m-ai înclinat să cred că eu sunt, de fapt, cel care susține zborul nostru. Chiar dacă eu eram un simplu sanitar și nu urmasem niciodată lecții de pilotaj.

M-ai purtat peste mări și țări, am colindat împreună grotele stratosferice și tunelurile împădurite ale timpului. Mă priveai drogându-mă cu hipoxia de altitudine, fără de care aș fi redevenit pe loc conștient de propria-mi neînsemnătate.

Când mi-a venit sorocul și ai ieșit din transă, ți-ai adus aminte că sunt doar un pește care, până ieri, încerca de nebun să se suie în copac, și pe care tu l-ai luat în plisc ca să te ospătezi. Deși, privindu-mă în ochi, ceva din licărirea privirii mele fermecătoare ți-a omorât setea de sânge, așa că te-ai mulțumit prin a-mi da drumul de la înălțime, direct în ocean. Sau poate doar te-ai împiedicat de un puf de păpădie plutitor și de aceea, într-un moment de neatenție, m-ai scăpat.

După ce am ajuns acasă și mi-am tăiat cu grijă venele, m-am grăbit să descarc cele întâmplate fraților mei. Acel vis narcotic, devenit coșmar retroactiv, în care am zburat către Paradis, pentru ca apoi să cad în acvariul de obârșie și să redevin gunoierul mlaștinii...

Atunci, toți peștii cuvântară în cor:
— Aaaa, și pe tine te-a vrăjit barza?