Detartraj

M-ai convins să te las să-mi detartrezi neuronașul cel orfan. Începi prin a-mi înfige scobitoarea în frunte, după care te apuci să mă tai împrejur pe contur, apoi să mi-l smulgi cu penseta pe prâslea cel ascuns în scoarța cerebrală. Căci mormolocul ăsta mic tot cotrobăia gălăgios, încercând să-și creeze o lume metasinaptică între el și el însuși. Nu pricepea că încă nu se poate.

Încă de mic, eu îmi doream să mi se pescuiască ceva, cândva, de prin cap — cu transmisiune în direct din neurotransmițătoria artizanală proprie. Și nici nu voiam să ratez oportunitatea saltului de încredere, prin care orfanul urma să-și descopere limitele și să-și arate faptele.

Detartrajul ți-a ieșit impecabil. Țesutul său zbârcit a început să se catifeleze, grație rotunjirii spațiului carnal, care și-a întrepătruns axele până ce acestea au început să se unească într-o singularitate plină de lumină cromatică, ce emitea culori vii și aprinse. Era acel moment când iubirea se contopește cu gelozia, când aroganța și frica încep să meargă împreună spre altar, când autorul își devine propria creație, iar sinele i se transformă în anxietatea celorlalți. Ca și cum cerul s-ar preface că cade, dar de fapt mașiniștii știau că e doar în revizie tehnică. Și, acea ciudățenie de lume pseudo-strivită, dogorea atât de tare a frumos, încât neuronașul cel viteaz s-a codit ceva timp până să părăsească incinta. Avea multă conștiință nouă de explorat — și încă dintr-aceea care știe să genereze fermecătorul prin adâncirea voită a profunzimii artei involuntare.

După ce universul a reușit să se realinieze, eu am rămas în palmă cu neuronașul cel șlefuit. E cam alunecos și s-a făcut ghem într-un colț. Pare cam ciufulit și dezorientat. Nu știu dacă a înțeles ceva din cele întâmplate. Ce să-i spun înainte de a-i da drumul printre ceilalți neuroni mari și răpitori? Să-i explic eu cum își va reintegra sinele fragil la loc, în căpșor? La vârsta lui infantilă, cum va mai diferenția binele de rău, gelozia de prostie, unghiul de triunghi, balonul de culoare, țara de președinte, sau crocodilul de crocodil? Și tot efortul ăsta ca mai apoi să-și poată sluji Viitorul, aducându-i toate ofrandele care i se cuvin unui stăpănitor temporal. Căci neuronașul cel visător avea toată viața înainte și n-ar fi vrut să și-o irosească din cauza...

Dar, de fapt, stai așa: hai să-l rezolvăm pe prâslea, că trebuie montat la loc și nu vreau să depășească termenul de valabilitate, care ar trebui să fie înscris pe curu' prâslii... ia vezi acolo, te rog... apoi mi-l pui la loc cu penseta, da?
- Nu acum!
- E ok dacă acum ai treabă. Nu e chiar atăt de urgent. Dar, totuși, când o să ai timp?
- Nu știu! De ce nu mă lași? Vreau să-mi fac de lucru! Dacă nu-mi văd de ale mele acum, îmi pierd energia și nu mai fac nimic niciodată. De ce nu mă înțelegi și tu?
- Păi nu tu ai insistat să pescuim neapărat azi?!?... A, stai, că abia acum înțeleg: saltul de încredere includea și ca eu sa-mi montez singur orfanul la loc, în cap. Ăsta era testul, nu-i așa?
- Da. De fapt, nu. Și nu știu. Și nici nu prea înțeleg ce zici. Și nici nu mă interesează. Totul a fost probabil o iluzie.