Detartraj

M-ai convins să te las să-mi detartrezi neuronașul cel orfan. Ai început prin a-mi înfige scobitoarea în frunte, după care m-ai tăiat împrejur, pe contur. Apoi mi l-ai smuls delicat, cu penseta, pe Prâslea cel ascuns în scoarța cerebrală. Căci mormolocul ăsta mic tot cotrobăia gălăgios, încercând să-și creeze o lume metasinaptică între el și el însuși. Nu pricepea că încă nu se poate.

Încă de mic, eu îmi doream să mi se pescuiască ceva, cândva, de prin cap — cu transmisiune în direct din neurotransmițătoria artizanală proprie. Și nici nu voiam să ratez șansa saltului de încredere, prin care orfanul urma să-și descopere limitele, iar apoi să-și arate faptele.

Detartrajul ți-a ieșit impecabil. Țesutul său zbârcit a început să se catifeleze, grație rotunjirii spațiului carnal, care și-a întrepătruns axele până ce acestea au început să se unească într-o singularitate plină de lumină hipercromatică, ce emitea priviri mai vii și mai colorate decât îndrăznise Prăslea să viseze vreodată. Era acel moment când iubirea se contopea cu gelozia, când aroganța și frica începeau să meargă împreună spre altar, când autorul își devenea propria creație, iar sinele i se transforma în anxietatea celorlalți. Ca și cum cerul s-ar preface că cade, dar numai mașiniștii știau că, de fapt, e doar revizie tehnică.

Acea ciudățenie de lume, pseudo-strivită sub propria-i abundență, dogorea atât de tare a frumos, încât neuronașul cel viteaz s-a codit ceva timp până să părăsească incinta. Avea multă conștiință nouă de explorat — și încă dintr-aceea care știe să genereze fermecătorul prin adâncirea voită a profunzimii artei involuntare.

După o vreme, când universul a reușit să se realinieze, eu am rămas în palmă cu neuronașul deja șlefuit. Era cam alunecos și se făcuse ghem într-un colț. Părea cam ciufulit și dezorientat. Nu știu dacă înțelesese ceva din cele întâmplate. Ce să-i spun înainte de a-i da drumul printre neuronii mari și răpitori? Să-i explic eu cum își va reintegra sinele fragil la loc, în căpșor? La vârsta lui infantilă, cum va mai diferenția binele de rău, gelozia de prostie, unghiul de triunghi, balonul de culoare, țara de președinte, sau crocodilul de crocodil? Și tot efortul ăsta ca mai apoi să-și poată sluji Viitorul, aducând toate plocoanele ce i se cuvin unui stăpânitor temporal. Căci neuronașul cel visător avea toată viața înainte și n-ar fi vrut să și-o irosească din cauza...

— Dar, de fapt, stai așa: hai să-l rezolvăm pe ăsta mic, că trebuie montat la loc și nu aș vrea să se depășească termenul de valabilitate, care ar trebui să fie înscris pe curu’ Prâslii... ia vezi acolo, te rog... apoi mi-l pui la loc cu penseta, da?
— Nu acum!
— Am înțeles, ai treabă. Nu cred că e chiar atât de urgent. Dar, totuși, când o să ai timp?
— Nu știu! De ce nu mă lași? Vreau să-mi fac de lucru! Dacă nu-mi văd de ale mele acum, îmi pierd energia și nu mai fac nimic niciodată. De ce nu mă înțelegi și tu?
— Păi nu tu ai insistat să pescuim neapărat azi?!?... A, stai, că abia acum înțeleg: saltul de încredere includea și ca eu să-mi montez singur orfanul la loc, în cap. Să-ți arăt că pot să mă descurc și fără ajutor. Ăsta era testul, nu-i așa?
— Da... De fapt, nu... Și nu știu... Și nici nu prea înțeleg ce zici... Și nici nu mă interesează... Totul a fost probabil o iluzie.