Femeiul de serviciu

Ai insistat că pot zbura. Mi-ai curățat solzii de rugină, i-ai botezat aripi, mi i-ai uns cu seu din unicorn și mi le-ai potrivit bine pe branhii. Apoi te-ai înălțat cu mine în spate și m-ai convins că eu sunt, de fapt, cel care susține zborul nostru. Chiar dacă eu eram un simplu sanitar și nu urmasem niciodată lecții de pilotaj.

M-ai purtat peste mări și țări, unde am intrat în grotele stratosferice și în tunelurile împădurite ale timpului. Mă priveai drogându-mă cu hipoxia de altitudine, fără de care iluzia zborului s-ar fi prăbușit și aș fi redevenit conștient de propria-mi neînsemnare.

Când mi-a venit sorocul și ai ieșit din transă, ți-ai adus aminte că sunt doar un pește care, până ieri, încerca de nebun să se suie în copac, și pe care tu l-ai luat în plisc ca să te ospătezi. Deși, privindu-mă în ochi, ceva din licărirea privirii mele fermecătoare ți-a omorât setea de sânge, așa că te-ai mulțumit prin a-mi da drumul de la înălțime, direct în ocean. Sau poate doar te-ai împiedicat de un puf de păpădie plutitor și de aceea, într-un moment de neatenție, m-ai scăpat.

După ce am ajuns acasă și mi-am tăiat cu grijă venele, m-am grăbit să povestesc și fraților mei ce mi se întâmplase. Acel vis mistic superb, devenit coșmar retroactiv, în care am zburat către Paradis, pentru ca apoi să cad în oceanul uitării și să redevin gunoierul mlaștinii...

Atunci, toți peștii cuvântară în cor:
- Aaaa, și pe tine te-a vrăjit barza?