Sindromul bețivului

Mă iubesc atât de mult încât vreau să mă asigur că nu pățesc ceva bun.

Căci altfel ar trebui să ies în evidență, urmând să fiu luat la ochi ca piesă valoroasă și nevoit să dovedesc, într-un fel anume și anapoda, că am voie să fiu iubit. Fiind impostor, păduri cutreieram.

Voi fi obligat să confirm acele așteptări utopice, pe care eu le-am creat în alții prin însuși felul meu de a exista. Să manifest valoare utilă în jur, ca să nu le irosesc viața celor care au ales să și-o prețuiască.

Să lipesc aripi de fluturi frânți și să-i declar apți de zbor, pentru ca linia mediană să iasă favorabilă, oricât de piezișă ar fi.

Apoi să dau testul de maturitate prin a-i proteja pe frații buni și dragi de nălucirile mele negre. Să absentez fundamental, ca să rămân singur cu gândurile mele, până ce nu mai rămâne nimic din ele. Praf le fac, până ajung să mă ofilesc în ceva prost și ireversibil, dar stabil și nețărmurit.

Sau pot să mă protejez de toată această năpastă prin a avea grijă să nu pățesc ceva bun. Fiind bețiv, spelunci cutreieram.

Tot aia e.